Trasee de munte în Carpați: drumeție și carpatism
Adăugat acum 4 ani 10 luni de Andrei Badea.
Munții Carpați sunt un paradis al iubitorilor de natură. Aici găsești trasee de drumeție, trasee de cățărare pe stâncă, de via ferrata, trasee pentru bicicleta de munte, precum și trasee de carpatism, specifice Bucegilor și Pietrei Craiului. Pe timp de iarnă, în Carpați se practică alpinism și schi de tură, completând astfel imensele posibilități pe care un iubitor de natură le are în România.
Cu siguranță au fost momente în activitatea montană a fiecăruia când termeni precum drumeție, alpinism sau cățărare au fost ușor neclari. Unde se termină drumeția și unde începe carpatismul? Ce sunt acelea văi de abrupt? Care e treaba cu traseele nemarcate? Ce echipament îmi trebuie? Sunt întrebări pe care orice iubitor de munte și le-a pus la un moment dat.
Este important de știut care sunt particularitățile fiecărui tip de trasee, care sunt riscurile obiective în fiecare caz, dar și noțiuni legate de echipamentul și experiența minimă necesare abordării în siguranță a fiecărui gen de traseu de munte în Carpați.
Iată care sunt tipurile de trasee de munte pe care le poți parcurge în Carpați:
Drumeția este, cel mai probabil, activitatea cea mai populară printre iubitorii de natură de pretutindeni. Carpații românești se bucură de o rețea foarte dezvoltată de trasee montane pentru drumeție, atât marcate și amenajate pentru circulația turiștilor, cât și nemarcate. Nu voi insista asupra marcajelor utilizate în munții României și asupra semnificației lor, întrucât conceptul din spatele acesteia a fost mult diluat de trecerea timpului.
Deși limba engleză împarte cumva această activitate în două discipline, hiking și trekking, în ceea ce ne privește, drumeția constă în excursii în teren montan, realizate cu piciorul, în scop turistic.
Traseele de drumeție pot fi clasificate în funcție de distanța parcursă, de diferența de nivel și de dificultatea terenului în care se desfășoară. Desigur, criteriile de clasificare pot fi îmbogățite și cu alte elemente, precum sezonalitatea, prezența surselor de apă, echipamentul minim necesar etc. Este important ca la planificarea drumeției să fie luate în calcul și aceste aspecte.
Clubul alpin elvețian oferă o excelentă clasificare a traseelor de drumeție în funcție de elementele principale, această clasificare putând fi adaptată și pentru spațiul carpatic. Tabelul de mai jos se regăsește și pe blog-ul lui Marian Anghel și reprezintă probabil cea mai bună metodă de clasificare a traseelor montane de drumeție în România:
Această clasificare este foarte importantă în planificarea turelor montane, numărul maxim de participanți fiind strâns legat de dificultatea traseului. Mai mult de atât, se observă o trecere firească spre traseele aflate la limita dintre drumeție și cățărare pe stâncă, potecile alpine din Carpați fiind obiectul carpatismului.
Cele mai ușoare poteci – verde și albastru – sunt drumeții montane pentru începători sau persoane cu experiență medie; de altfel, cele verzi sunt trasee montane ușoare, potrivite chiar și pentru familii cu copii. Potecile de dificultate roșie și neagră sunt rezervate persoanelor cu experiență, cu o bună condiție fizică și un echipament adecvat.
Echipamentul necesar pentru drumeții variază mult în funcție de dificultatea traseului ales. Pentru potecile cele mai ușoare, nu este necesar un echipament special, fiind suficientă o pereche de încălțări comode și îmbrăcămintea preferată de fiecare. Totuși, o veche vorbă spune că pentru munte boncancii sunt sfinți, pentru majoritatea traseelor de drumeție aceștia fiind o necesitate, împreună cu îmbrăcămintea specială și alte accesorii utile.
În condiții de iarnă, este important de reținut că muntele își schimbă fața și că dificultatea traseelor de drumeție poate crește, putând intra chiar în sfera alpinismului. De asemenea, drumețiile de iarnă necesită un echipament adecvat, începând de la îmbrăcămintea mai groasă, în straturi, și până la rachete de zăpadă sau chiar colțari.
Termenul de carpatism a apărut pentru prima dată într-un articol interbelic semnat de Madeline Baticu, prima soție a lui Niculae Baticu, figură proeminentă a cățărării pe stâncă în spațiul carpatic Românesc. În aceeași perioadă, termenul apare și în scrierile Hanului Drumeților și ale lui Nestor Urechia. Ideea ce emană din articol este utilizarea termenului localizat de carpatism pentru traseele acrobatice specifice Carpaților românești, referința fiind la cele din Bucegi și Piatra Craiului.
Astfel, carpatismul înglobează traseele aflate la granița dintre drumeție și cățărare pe stâncă, specifice munților Carpați. Fie că vorbim de văi de abrupt, de brâuri sau de creste alpine, Bucegii și Piatra Craiului abundă de astfel de trasee, fiind prezente cu precădere în aceste masive și, izolat, în alte zone carpatice. În plus față de traseele de drumeție clasică, traseele de carpatism includ pasaje de cățărare pe stâncă, unde asigurarea participanților cu coarda poate fi necesară, porțiuni expuse și, în general, zone complet neamenajate pentru parcurgerea de către om. Așteptați-vă la zone cu vegetație deasă sau zone în care predomină grohotișului. Pentru pasajele de stâncă, posibilitățile de asigurare pentru capul de coardă sunt, de regulă, minime. Corespondența cu tabelul de clasificare a traseelor de drumeție anterior prezentat se face la nivelul drumeției alpine, categorie în care intră majoritatea traseelor de carpatism.
Parcurgerea traseelor de carpatism în siguranță necesită excelente abilități de orientare, precum și cunoașterea tehnicilor elementare de asigurare și cățărare pe stâncă, mai ales pentru capul de coardă. Echipamentul minim include bocanci cu aderență foarte bună pe stâncă și iarbă, cască de protecție și echipamentul personal de asigurare. Prezența unui bun cunoscător al locurilor vizitate este de preferat, multe trasee de carpatism având zone în care orientarea este dificilă.
Sub influența perioadei comuniste, traseele de carpatism sunt adesea asimilate alpinismului, fiind regăsite în literatura de specialitate cu cotații de dificultate cuprinse între 1A și 2A, în grade alpine românești. Personal, consider că multe dintre aceste trasee sunt mai apropiate de drumeție (de exemplu, Brâul Mare al Coștilei sau Brâul de Mijloc al Pietrei Craiului) sau de cățărarea pe stâncă (de exemplu, Hornul Ascuns din Colțul Mălinului, Acele Morarului) decât de alpinism, care constă în condiții specifice de desfășurare. Desigur, pe timpul iernii, când avem parte de zăpadă și gheață în Carpați, traseele de carpatism fac, fără echivoc, obiectul alpinismului.
Prea des este întâlnită eticheta “trasee nemarcate” pentru traseele de carpatism. E drept, aceste trasee sunt nemarcate! Dar, oare singura diferență dintre ele și traseele marcate pentru drumeție este lipsa marcajului? Categoric nu, așa cum am arătat mai sus. Față de traseele de drumeție clasică, traseele de carpatism sunt mult mai solicitante fizic și psihic și implică pericole obiective mult mai serioase, care pot fi gestionate printr-o experiență solidă și un echipament adecvat.
Pe lângă drumeție și carpatism, traseele de munte în Carpați includ și trasee de cățărare pe stâncă, de via ferrata și alpinism; detalii despre acestea și metode de clasificare puteți citi în următoarele articole pe această temă.