Bikepacking Orientali 2022 (1) - Alergați de Ploi și Atacați de Câini de Stână, Explorăm Frumusețile din Ciuc și Giurgeu
Era un plan vechi acesta de a face, de la un capăt la celălalt, Carpații Orientali. Pe jos păreau plictisitori, date fiind înălțimile mai joase, suprafețele întinse acoperite cu pădure și multitudinea de drumuri de pe creste. Cu bicicleta însă, părea un vis! Bine, asta dacă elimini partea nordică, cu Rodnei și Călimani, care sunt destul de accidentați...Oricum, din lipsa de timp (dar și pentru că știam, din experiențele trecute, că nu rezistăm mai mult de câteva zile la un astfel de efort) ne-am rezumat la o variantă mai scurtă, de 300 km, deci cam jumătate. Am legat plecarea cu un tren până la Gheorghieni și întoarcerea din Covasna, scopul nostru fiind acela de a urma, pe cât posibil, marcajul "bandă roșie" al tuturor munților. Bineînțeles, ne-am permis libertatea de a jongla cu drumurile cum am văzut potrivit...dar să încep cu începutul, totuși.
Am ajuns în Gheorghieni pe seară, dar am forțat două ore pe asfalt spre Pasul Țengheler, via Ditrău. Voiam să urcăm lejer la început, până ne reînvățăm cu bicicletele pline cu bagaje. Am întins cortul fix sus, în poiană, înconjurați de natură și deranjați, ocazional, de câte o mașină. Drumul, deși nu e asfaltat, e destul de frecventat de localnici, fiind un foarte bun cordon de legătură spre Tulgheș și Borsec. Dimineața am pornit devreme, întâi la rulaj până în pas, apoi pe bandă roșie, spre sălbăticie. Nu știam la ce să ne așteptăm, speram doar să găsim drumuri, să nu ne întâlnim cu urși și să scăpăm din colții câinilor de stână. Surprinzător, dar am reușit să bifăm toate aceste doleanțe, cele mai mari provocări rămânând vremea capricioasă și lipsa izvoarelor în creastă.
Până în Pasul Pângărați ne-am simțit abandonați în mijlocul pădurii, puținele poieni descoperite ne ofereau perspective străine nouă. Am alternat push bike-ul cu efortul de a sta în șa și am lăsat kilometrii să se adune. Drumul de creastă l-am găsit curat, fără doborâturi, fără stâne și fără oameni - un contrast teribil cu aglomerația turistică de la Lacul Roșu, în care ajungem, forțați de o ploaie de vară. Planul era să urcăm în creasta Hășmașului însă, sub norii cenușii, ocolul pe la Trei Fântâni a părut mai înțelept. Și a fost, căci am avut de răbdat patru ploi, care sus probabil au fost furtuni...Plus peisajul de vis din acest sat minunat, o perlă la poalele muntelui, rupt din tablourile cu Alpii Elvețieni!
Fiind încă devrme, am urcat forțarea în Poiana Tarcău, șaua care separă Hășmașul de Ciuc. De aici am intrat în teritoriul stânelor, al vacilor libere și al cailor zburdând în libertate. Dar traseul spre Vârful Noșcolat nu e deloc ușor, mai ales cu bicicletele noastre încărcate. Ajungem la refugiu după 20:00, rupți de oboseală, după câteva ciocniri cu câinii (pe care le-am rezolvat cu tupeu, urlete și, după caz, spray cu piper) și foarte, foarte flămânzi. Izvorul e rece, dar e bine că e, ne spălăm cum putem și punem apa la fiert pentru mâncare. Refugiul e șubrezit, decent de curat și, cum afară bate vântul, renunțăm la montatul cortului. E răcoare și sperăm să ne fie mai cald în căbănuță, dar nu ne e, tot înghețăm binișor până dimineață!
A doua zi ne trezim cu cerul pe noi, conform prognozei. Se anunță cea mai urâtă zi a săptămânii, cu mult vânt, ploi pe la începutul după-amiezii și temperaturi scăzute. Compensează puțin priveliștea minunată ce ni se deschide, dar sigur satele din vale s-ar fi văzut mai frumos sub un soare cald! Asta e, natura e natură, noi nu putem decât să mergem înainte. Inițial pe creastă, tot pe bandă roșie, prin paji;ti pline cu flori, cu perspective 360 de grade către toate văile și depresiunile din jur. Furați de peisaj și drumul bun, aproape greșim traseul spre Livezi, dar ne repliem rapid și coborâm spre Valea Gârbea, apoi ieșim la asfalt în Lunca de Sus. Aici ne sincronizăm cu o ploaia fix cât stăm la magazin, mai bine de o oră. Presați de frig, cum se răresc stropii, cum ieșim la pedale, doritori să urcăm în Pasul Ghimeș cât mai curând.
Sus ne întâlnim cu Ervin, un prieten din Onești ce ne însoțește până în Nemira, deci cam două zile. Mergem spre Vârful Viscolul, un loc cu un nume atât de sugestiv! Deschiderea Munților Ciuc este, cu certitudine, superbă, vremea stresantă nu ne-a putut răpi foarte mult din entuziasm. Doar că nu suntem atenți și ne trezim la un releu (am urmat drumul), în loc să urcăm pe Viscol, să vedem și noi refugiul și, cel mai important, să luăm apă. E devreme să campăm, dar începe iarăși să plouă, așa că ne întoarcem spre refugiu...Urcarea însă nu e ușoară...și, cum norii sunt locali și noi suntem la margine, identificăm drumul care ne trebuie (spre Ciobăniș) și o ardem la vale, cât ne țin suspensiile! Coborârea e faină, alternând poienile cu pădurile, dar frica de urs ne curpinde iarăși. Bine că ieșim în vale, mai la civilizație...mai mâncăm, mai povestim, uităm de temeri.
Trecem încă un deal spre Eghersec, un cătun izolat ce apare călătorului de nicăieri. Urcarea e bună, dar coborârea lasă de dorit - nimerim într-un izvor care ne solicită tehnica de pedalare, să nu ne udăm. Ieșim lângă Uz, o vale largă pe care am mai fost într-una din primele mele aventuri pe bicicletă, și mai pedalăm câțiva kilometri în aval. Oprim la timp, cu câteva minute înainte să înceapă încă o ploaie, dar nu ne mai pasă - avem corturile montate, apă de băut și loc unde să mâncăm la adăpost. Din fericire, natura e blândă cu noi pe final de zi și ne dă soare iarăși...adunăm lemne, facem un foc lângă care ne încălzim până în beznă și abia apoi ne îndurăm să mergem la somn.
(prima parte)