Buila Vânturarița – o tură lungă și un munte sălbatic

Un traseu lung pe un munte plin de surprize. Descoperă frumusețile sălbatice ale Builei!
 Buila Vanturarita

Buila era de mult pe lista noastră, iar Sergiu îmi tot alimenta curiozitatea de fiecare dată când pomenea de o posibilă tură. Informații prea multe nu aveam despre zonă, știam doar că este cel mai mic parc național din România, iar fotografii am văzut relativ puține și mai toate din Curmătura Builei. În mintea mea s-a creat imaginea unui munte mic, cu locuri frumoase, o imagine idilică care cumva nu se potrivea cu durata mare a traseului pe care l-am ales, din informațiile găsite ne așteptam la o tura de cam 13 ore, ce aveam să o împărțim în 2 transoane din motive de organizare. Desigur când planifici o tură cu durată mai lungă nu te aștepți să fie floare la ureche, însă Buila avea să dezvăluie piesa lipsă din puzzle-ul imaginii ce o aveam despre acest loc.

Traseul ce ni l-am propus era următorul:

Valea Otăsăului – Schitul Pătrunsa – Curmătura Builei - Șaua Ștevioara – Vf. Vânturarița Mare – Curmătura Oale – Stâna Oale – Schitul Pahomie – Schitul Pătrunsa – Valea Otăsăului

Echipați cu rucsacurile în spate, pornim în urcare spre Schitul Pătrunsa pe o potecă ce urcă pieptiș prin pădure. Pe alocuri urcarea devine mai lină, pe alocuri mai pronunțată și uite așa o oră mai târziu ieșim în Poiana Pătrunsă unde ni se deschide perspectiva asupra unei întregi așezări monastice ce își are originile în secolul al XVII-lea, unde călugării cu forțele proprii și ajutați de măgari și cai au clădit, din nimic, o întregă comunitate în inima muntelui. Impresionant ce pot face oamenii când își dorecs cu adevărat. Și că să avem încă un lucru de care să ne minunăm, zărim și „căpițele” de lemne frumos rânduite.

În fața panoului ce indică urcarea către Curmătura Builei, marcat cu punct galben, ne întâmpină un călugar și un câine foarte prietenos. Cățelul dornic de aventură decide să ni se alăture și rapid îi găsim și un nume: Bingo. Prietenul nostru patruped, voios și plin de energie, face față cu brio urcusului abrupt prin pădure, ce ocolește baza unei stânci. Și noi facem față cu bine, cu niște cardio intens :P. Ieșirea în golul alpin ne întâmpină cu o potecă slab conturată sau pe alocuri invizibilă, căci abruptul pronunțaț și fața înierbată a Muntelui Albu au înghițit orice urmă a pașilor celor care au mai călcat pe aici. Totuși marcajul este aplicat des pe pietrele ce par presărate pe fața muntelui și ne orientăm ușor chiar dacă seara se lasă ușor peste abrupturile Builei. Urcăm oblic pe panta înierbată, iar eu îl invidiez pe Bingo ce cu „tracțiunea 4x4” face urcarea să pară atât de ușoară, mai ales că are timp și de o mică sesiune de joacă cu un corn de berbec găsit prin iarba grasă :P. Liniștea se lasă peste văi și abrupturi, peisajul larg se deschide în fața ochilor noștri precum o recompensă. Atmosfera mi se pare puțin tensionată din pricina atenției ce o acord pașilor pe poteca ce nu există, a smocurilor de iarbă ce apar la fiecare pas, precum și a serii ce încet își așterne mantia peste noi... încep să simt și să înțeleg că Buila e munte mult mai sălbatic decât îl credeam.

Poteca începe să fie din nou conturată pe un vâlcel pietros, traversăm o mică strungă, urmată de o porțiune de brână ce ne conduce într-o vale. Aici putem poposi puțin la izvor, ocazie bună de reumplut sticlele de apă, relaxat picioarele și mintea după zona expusă ce am traversat-o. Poteca ne urcă în dreapta și în scurt timp zărim și locul de cazare pentru seara acesta, refugiul din Curmătura Builei, unde deja un grup se instalase cu foc, slanină prajită și veselie. Noapte bună Buila, ne așteaptă o zi lungă!

Somnul în refugiu a fost destul de odihnitor, mai puțin zgomotele de la răsărit pe care le-au făcut oile de lastână , care au decis ca cel mai bun loc de scărpinat este pe la colțutile refugiului, adică exact pe la urechile noastre :) . Totuși le-am iertat destul de ușor, căci brânza făcută din laptele lor, ce am cumpărat-o de la stâna de lângă refugiu, a fost gustoasă. Refugiul este curat și destul de bine întreținut, încăpător, având două camere cu priciuri. Și cu ocazia dimineții am putut și noi admira frumusețea Curmăturii Buila, căci seara precedentă am admirat mai mult cerul senin și înstelat.

Constatăm ca Bingo a decis probabil să se întoarcă la Pătrunsa, așa ca pornim la drum în fomația originală de 3, urmând traseul de creastă ce a fost recent refăcut, marcat cu bandă roșie. Potecă urcă prin pădure, printe stânci și arbori, traverseză o mică porțiune de strungă și ne scoate pe platoul Muntelui Albu, de unde panorama se deschide peste Curmătura Builei, către Hornurile Popii și Vârful Țucla. Frumoasă tare porțiunea asta scurtă de traseu presărată cu lapiezuri, ne aduce aminte de Retezatul Mic și de Bucegi-Strungile Mari (drumul grănicerilor).

De aici poteca devine ceva mai greu de urmărit, marcajele se răsfiră și necesită puțină atenție, direcția până la atingerea vârfului Buila fiind paralel cu creasta. Coborârea spre Șaua Ștevioara ne scoate în cale petice de jneapăn și o veveriță cu abilități de Superman, care în graba de a se ascunde într-o tufă, pare să plutescă preț de câteva secunde deasupra solului. Din șa deja zărim Vârful Vânturarița, la care și ajungem în 20 de minute.

Ajunși pe vârf am avut o mică ezitare în legătură cu traseul, deși știam că traseul spre Curmătura Oale a fost recent remarcat, aveam totuși ezitări dacă într-adevăr vom reuși să ne orientăm și ne întrebam oare cât de expus ar putea fi. Pe panou scria că este un traseu dificil de 3-4 ore și interzis iarna. Mai aveam varianta de a ne întoarce până în șaua Ștevioara și să urmăm traseul către Schitul Pahomie, însă nici acela nu ne convingea foarte tare, întrucât pe panou se anunța a fi un trasel asemănător cu cel pe care am urcat de la Schitul Pătrunsa spre Curmătura Builei: expus, cu înclinație mare, dificil, interzis iarna. Gândul de a coborî pe o bucată expusă asemenea potecii de pe fața înierbată a Muntelui Albu nu ne încânta de loc, căci la urcare totuși ești mult mai stabil, pe când la coborâre riscul să aluneci e destul de mare. Luăm decizia că planul stabilit de acasă e cel mai potrivit pentru noi și pornim în descoperirea trecului marcat cu bandă roșie spre Curmătura Oale.

Și uite așa începem un roller coaster de trei ore pe ceea ce se numește creasta Builei, care ba ne urca pieptiș spre culme, ba ne cobora printre jnepeni, uneori mai expus, alteori mai ferit între vegetație. Am dat și de grohotiș, am trecut pe sub un portal de piatră, am coborât o față înclinată a stâncii unde ne-am ajutat de jneapăn pentru a ne asigura prizele de mână, că la picioare era puțin mai greu, mai ales pentru mine care nu am tocmai picioare de barză :). Atenția acordată pașilor era la cote maxime și alterna cu atenția ce o acordăm urmăririi marcajului.  

La un moment dat începem să coborâm printr-o zonă din ce în ce mai împădurită, ce ne face să ne întrebăm dacă oare totuși de data asta suntem aproape de curmătură. Totuși la ultima zonă unde am avut panoramă, după examinarea vizuală a crestei, noi presupuneam că mai avem cel puțin o oră de mers. Dar... printe arbori zărim o zonă mai luminată și cum ne apropiem zărim stâlpul indicator și două persoane aflate la popas. Am ajuns în Cumătura Oale! Endorfinele și-au făcut imediat simțită prezența, căci ne-am mai destins cu toții. Porțiunea acesta de creastă recent remercată cu bandă roșie, este una din cele mai întortocheate și greoaie trasee ce le-am făcut, ce ne-au solicitat fizic, dar mai ales psihic, în condițiile în care noi am mai parcurs și alte trasee dificile, Strunga Dracului, Custura Sărăți din Făgăraș sau Porțile Închise din Retezat, toate cu rucsac în spate. Dar aici traseul e mai lung și nu te fură așa de tare peisajul, e genul de traseu sălbatic care are o frumusețe apăsătoare.

După un scurt popas începem coborârea sper Schitul Pahomie urmărind marcajul punct galben. Începem coborârea ce în scurt timp ne scoate în fața unui grohotiș si ca o recompensă zărim o mică turmă de capre negre, care se opresc preț de câteva clipe din grațiosul joc al copitelor peste pante, privind în direcția noastră de parcă ar aștepta să le fotografiem. Marcajul e puțin derutant pe alocuri, am avut o mică tentativă de a rata traseul, dar în cele din urmă ne redresăm, coborâm grohotișul, mai apoi pantele împădurite. Poiana în care se află Stâna Oale, ce pare nefolosită, o găsim inundată de o mare de urzici... fain tratament în condițiile în care ne ajungeau cam până pe la brâu. De aici tot coborâm și coborâm, picioarele sunt tot mai obosite de atâta potecă prin pădure. Dăm și de o explotare forestieră și în scurt timp ajungem la drumul forestier, la Izvorul Frumos și la Schitul Pahomie, unde ne aștepta o masă cu bănci, numai bună de servit ceva mai consistent, că pe traseul ne-am rezumat la batoane din rațiuni de timp.

După pauza bine meritată, urmăm dumul forestier către Pătrunsa, marcat și cu cruce roșie, care ne anunță ca în cel mult o oră vom ajunge. Noi am făcut ceva mai mult, cam o oră jumătate, posibil din cauza oboselii și pentru că în apropiere de schit am luat-o pe o potecă folosită de călugări care nu ne-a scos chiar unde am vrut.

Ajunși pe platoul unde se află biserica ne reîntâlnim cu Bingo, care e fost foarte bucuros să ne vadă și ne-a însoțit aproare tot drumul de coborâre, până la mașina ce am lăsat-o pe drumul de pe Valea Otăsăului, cerșind mângâieri ce i le-am oferit cu drag.

La lăsarea serii, după 12 ore pe traseu am ajuns la mașină, un record pentru noi căci așa tură lungă într-o zi încă nu am făcut, cu 10 ore eram destul de obișnuiți, uneori chiar și 11, dar până la 12 ore pe traseu nu am reușit să ajungem până acum. Am resimțit tura a doua zi cu o porție de febră musculară, câte una pentru fiecare membru al grupului, ca să nu uităm prea repede potecile abrupte și întortocheate ale Builei.

Privind înapoi pot spune că Buila-Vânturarița este un munte sălbatic, cu trasee pe alocuri chinuite și greoaie, abrupte și destul de solicitante mai ales dacă alegi să parcuri o distanță mai mare. E frumos în felul lui, însă noi ți-l recomandăm doar dacă iți dorești neapărat să parcurgi trasee mai dificile, sălbatice și de anduranță. Altfel poți folosi timpul pe munte mult mai constructiv și reconfortant. Ne-a lăsat impresia unui masiv solitar, care nu te invită neapărat să-l vizitezi, ci vrea să rămână suspendat în sălbaticia sa.

Articol de Summit Adventure. Citește articolul integral.