Cinci flori din atlasul botanic al lunii martie
Adăugat acum 4 ani 7 luni de Ilinca Munţomama.
Dacă tot stăm acasă, măcar să ne facem temele pentru următoarea primăvară petrecută în natură! Vă prezint câteva flori comune pe dealuri și munți în luna martie. Informațiile le doresc a fi mai puțin științifice și mai mult practice celor care merg pe poteci.
Dacă tot stăm acasă, ce ar fi să folosim timpul pentru ceva util (și colorat și plăcut privirii)? Haideți să răsfoim împreună atlasul botanic al unei luni în care, în loc să fim înconjurați de flori, suntem, de nevoie, în fața monitoarelor. Ce am fi vazut, deci, pe munte și pe dealuri în luna martie?
Toți cei care merg pe munte (sau în piețe, de unde, din păcate, nu a dispărut practica de a se vinde flori sălbatice) cunosc deja ghioceii, viorelele și brândușele. Dar mai există o multitudine de plante care ne înveselesc privirea în această perioadă și pe unele nici nu știm ”cum le cheamă”, ce să mai vorbim despre alte informații caracteristice lor. Într-o ordine oarecum aleatorie, vă fac și eu cunoștință, acum, cu cinci dintre ele. Deocamdată o cunoștință virtuală, pentru partea practică ne vedem pe teren... primăvara viitoare!
1. Erythronium dens-canis (măseaua ciutei/cocoșel/floarea călugărului/dintele de câine violet)
Este o floare care impresionează prin aspect. Aparţinând familiei Liliaceae, alături de ruda sa vioreaua, măseaua ciutei îşi deschide florile primăvara devreme, în martie-aprilie. Creşte pe soluri jilave sau umede, în păduri de foioase (mai ales făgete) sau pe lângă acestea, întâlnindu-se frecvent la deal şi în zona premontană, şi sporadic la şes şi la munte. Este singura specie de Erythronium care apare în Europa. Florile pot fi albe, ca în imagine, sau violet, iar frunzele au aspectul specific, pătat.
2. Pulmonaria officinalis (mierea-ursului/plămânărică/țâța oii/tunun de pădure)
Întâlnită frecvent în pădurile de foioase, se remarcă prin inflorescențele de culori diferite (roz pentru florile abia deschise și mov pentru cele aflate aproape de scuturarea petalelor). Așa cum sugerează una dintre denumirile populare, miezul inflorescenței (stamine, gineceu) are un gust ușor dulceag, lucru apreciat nu doar de albine, ci și de copiii care trăiesc mai aproape de pădure și știu acest ”secret”. Cealaltă denumire populară, plămânărica, duce cu gândul la una dintre utilizările fitoterapeutice ale acestei plante (în scop terapeutic se recoltează frunzele!), ea fiind expectorant și antispastic bronșic. Cealalta arie de acțiune terapeutică are legăturî cu faptul că este o plantă astringentă, deci utilizată în tratamentul diareei. Extern, plamanarica se poate folosi pentru vindecarea ranilor si taieturilor.
3. Hepatica nobilis (trei răi/popâlnic iepuresc)
Este o plantă care apare tot în arealul pădurilor de foioase, din zona de deal până în cea montană. Se deosebește față de ruda sa endemică, Hepatica transilvanica (crucea voinicului), prin numărul de petale (mai mare la crucea-voinicului) și prin aspectul mai puțin zimțat al frunzelor. Deși în comunitățile rurale locale i s-au găsit proprietăți terapeutice, utilizarea ei este bine să fie făcută cu precauție, date fiind fitotoxinele pe care le conține (poate da iritații ale pielii persoanelor mai sensibile)
4. Helleborus purpurascens (spânz)
”Floarea verde”, cum îi spun copiii (deși, dacă este să păstrăm rigoarea, spânzul comun are nuanța roșiatică din imagine, în timp ce spânzul verde crește în pădurile de câmpie din sudul țării). Asta pentru că ceea ce vedem mai bine reprezentate în cadrul inflorescenței sunt sepalele, în timp ce petalele sunt mărunte, în interior, transformate în cornete nectarifere. Spânzul crește începând cu altituinea de 300 m și până la peste 1000 m. Deoarece este o plantă calcicolă, nu se dezvoltă pe pământurile acide sau pe pământurile scheletice, dar apare în jurul stâncilor calcaroase. Rizomul de spânz este utilizat în industria farmaceutică, în producerea unor medicamente pentru bolile de inimă și sunt studiate și proprietățile lui antitumorale și citostatice. Sub formă de unguent, alifie sau geluri, spânzul ameliorează durerile reumatismale articulare. Atenție, însă, este o plantă extrem de toxică, compușii săi acționând asupra sistemului nervos. De aceea, se recomandă a nu se utiliza spânzul decât în cadrul preparatelor standardizate (ceaiul la primus îl putem face din alte buruieni, altfel zis!).
5. Tussilago farfara (podbal)
Din aceeași serie a plantelor ”rele, dar bune”, nominalizăm și pe cunoscutul podbal. Da, arată precum o păpădie cu alt fel de tulpină și aproape fără frunze. Renumit pentru acțiunea antitusivă a frunzelor ce cresc după ofilirea florii (efecte emoliente, tonice, antispastice, secretolitice și antiinflamatoare), podbalul este, în aceeași măsură, și un puternic hepatotoxic. Fapt pentru care, de exemplu, Germania a interzis comercializarea plantei din flora spontană, aceasta fiind înlocuită cu o variantă de cultură, al cărei nivel de alcaloizi pirolizidinici (substanțele ce atacă ficatul) sunt nedetectabile. Podbalul preferă ,malurile umede ale râurilor, râpele.
Acum, la final de descrieri (care, repet, nu au caracter științific, ci vor să fie o informare de bază și, sper eu, un mic ajutor în identificarea speciilor pentru toți cei care mergem pe poteci), să și râdem un pic: oare faptul că am ales două plante cu utilizare în tuse nu o fi chiar la întâmplare, ci o fi venind din vreo conectare subconștientă la ce se întâmplă acum în lume? :))
Dincolo de glumă: voi ați întâlnit plantele din descrieri? Dacă da, pe unde? Ce alte plante care înfloresc în martie prin pădurile României mai cunoașteți? Haideți să împărtășim informații care să ne ajute să mergem în natură acordând mai multă atenție celor văzute pe traseu!
Ilinca Stoenică, lider montan internațional
30.03.2020