Muntii Fagaras | Piscu Negru | Varful Lespezi

Am pornit in ce-a de-a doua tura a anului din Complexul Turistic Piscu Negru spre stana Lespezi, unde aveam sa raman in prima noapte, ca in dimineata urmatoare sa incep urcarea spre varful Lespezi. Am coborat direct de la stana Piscu Negru, unde petrecusem cateva zile si nopti, timp in care am reusit sa parcurg si bucata de creasta dintre varful Piscu Negru si varful Mesteacanu, intr-o zi suberba de iarna (episodul 11). Ziua incepuse cum nu se putea mai bine, soare, cer senin si nici urma de vant, asa s-a si incheiat de altfel, in urma Soarelui ramanand cerul limpede brazdat de un infinit de luminite colorate. De la Piscu Negru pana la stana am facut putin sub o ora, poteca ce merge prin padure e magica iar linistea de acolo te face sa auzi viata cum curge prin tine. Desi aplicatia meteo arata o vreme neprietenoasa pentru ziua urcarii, era departe de mine gandul sa nu incerc sa ajung pe varf. Am aprins focul, am pus de un ceai, am mancat ce mai aveam prin rucsac iar apoi am stat afara, sub cerul luminat de stele pana tarziu, in noapte... Doar cerul si muntele. Ma trezesc devreme, ca sa am zapada inghetata sub coltari si dupa un ceai si cativa biscuiti pornesc pe Piciorul Lespezi pe o ceata destul de densa si un vant care sufla in rafale scurte. Urcarea e abrupta si o tine asa pana sus, pe varf, lasandu-ti doar cateva momente de respiro pe plan drept. Pe masura ce urc, vantul devine tot mai puternic, ceata tot mai densa iar frigul isi face simtita prezenta de fiecare data cand ma opresc sa ma odihnesc. Nu pot sta prea mult pe loc, asa ca incep sa numar pasii pe care-i parcurg pana la urmatoarea oprire. Ma opresc o data la 100 de pasi dar incep sa scad si in curand ajung la 50, 40, 30...10 pasi... si ma opresc, trag aer adanc in piept si pornesc spre alb, nu vad mare lucru in fata iar in spate urmele pasilor sunt repede acoperiti cu zapada viscolita. Ma opresc si ma adapostesc dupa o stanca mica, imi pun ceai din termos si simt gustul plantelor combinate cu miere si apa pura de munte pana in adancul fiintei. Ma incalzeste pe moment, e prima pauza de hidratare si stiu ca am nevoie de mai mult ceai, mai des decat pana acum. Nu e vreme de filmat, imi pun camera in rucsac si continui cu GoPro-ul montat pe casca, filmez fara sa vad, fara vreo compozitie, nu e pe placul meu dar e singura varianta pe care o gasesc in acel moment. Ajung in curand in zona La Bolovan pe care il urc fara probleme. Din varful stancii urmeaza o coborare putin solicitanta, e nevoie de atentie maxima iar gandurile nu mai zboara care pe unde vor, e liniste... doar viscolul si zapada care se loveste cu putere de gluga persista, dar nu ma deranjeaza in nici un fel. O portiune a stancii are gheata, ma intorc cu fata spre stanca si spatele spre hau... nu se vede fundul haului pentru ca nu se vede mai departe de 2-4 m. E momentul ca pioletul sa-si faca treaba pentru care a fost carat, e prima portiune unde il folosesc la capacitatea lui maxima si nu ma dezamageste. Cobor cu grija, am 3 prize fixe iar cu membrul liber imi caut urmatoarea priza si in scurt timp sunt la baza stancii. Un moment de respiro, viscolul nu ajunge la mine dar ceata e tot mai deasa. Inaintez spre varf, un gand care imi spune sa iau in considerare si varianta de intoarcere rasare de undeva, dar sunt aproape deja, simt, stiu, am mai fost aici. Albul din fata ochilor ma oboseste, aproape ca ma deruteaza, numar pasii... 7, 8, 9, 10... ma opresc, inchid ochii... simt zapada cum se izbeste de obraji, aud vantul care trece peste haine si se pierde in departare, ma simt in tot... deschid ochii, albul din fata ochilor e mai crunt decat atunci cand i-am inchis, pentru o fractiune de secunda nu stiu unde sunt, nu mai am reper, urc sau cobor? Totul e alb si imi amintesc ca urc, ma uit in spate, nu mai vad urmele pasilor si ma gandesc la cum voi gasi drumul de intoarcere pentru ca am decis sa continui. Inca putin si ajung pe varf, e tot mai abrupt dar stiu ca asa e in apropierea varfului. Vad ceva in fata, urc fara sa mai fac pauza, acel ceva dispare, cred ca mi s-a parut, continui sa pun un pas in fata celuluilalt pana il vad, in sfarsit il vad si nu mi se mai pare, el e... Varful Lespezi! Mi-a fost dor, m-a potolit, sunt recunoscator. Nu pot ramane mult timp, incep sa cobor, nu vad mare lucru, merg prea mult in stanga si infig tot mai greu coltarii in gheata. Instinctul imi spune ca am deviat, sap o trepta cu pioletul in gheata, scot telefonul si verific, sunt in stanga vreo 50m. Urc spre poteca principala si incep sa cobor spre bolovan. Il urc cu grija, il cobor si de aici ceata incepe sa se sparga. Ajung cu bine la masina.