Singuri la Cabana Malaiesti

Cabana Malaiesti este poate cea mai cunoscuta si apreciata cabana din muntii nostri, asa ca poate nu e o surpriza sa scriu si eu cateva randuri despre o drumetie la Malaiesti, mai ales ca nu mai fusesem la aceasta cabana pana acum. O vazusem de sus, din poteca ce duce la Omu, insa fara a o vizita.

Fiind sfarsit de toamna, am ales un traseu lejer pentru urcat, cu pornire din Gara Azuga. De la gara am urmat traseul marcat cu triunghi galben, ce ne-a dus prin Valea Grecului, pana la varful cu acelasi nume. Daca pana aici am avut parte de o vreme usor inchisa, dupa Vf. Leuca Mica, atunci cand ne apropiam de Cabana Diham, am trecut peste plafonul de nori si ziua noastra s-a schimbat total. 

Nu doar ca aveam parte de soare, dar acum vedeam abruptul nordic al Bucegilor, Postavaru, Magura Codlei, si mare alpina atat inspre Tara Bareei cat si mai la est, spre Piatra Mare.

La Cabana Diham am facut o prima pauza, delectandu-ne cu o cafea, si cu privelistea spre Bucegii usor pudrati pe sus, cu primele semne ale iernii. Acum ne gandeam ca am ales bine sa nu mergem pe Take Ionescu.

De la Diham coboram cam 200m, pe cruce albastra, pana in Valea Glajeriei, unde intersectam marcajul banda albastra. Acesta este traseul clasic, pe unde urca majoritatea oamenilor, pornind din Rasnov. Desi era o zi de joi, nu ne asteptam sa fim singuri pe portiunea asta de traseu, unde de obicei intalnesti zeci de drumeti.

Urcam prin padure pana ajungem la punctul de belvedere. Aici ne delectam cu privelistea de toamna tarzie, inca prezenta pe Valea Malaiesti.  De la intersectia de trasee pana la Cabana Malaiesti, am mai mers o ora si jumatatate, cu ceva pauze de filmat si pozat peretii de stanca din stanga noastra.

La cabana, ne-au intampinat doi caini, latrand, insa s-au potolit repede si ne-au lasat sa trecem fara probleme.

Dupa ce ne-am cazat si am comandat ceva de mancare, am iesit pe terasa pentru a face poze si a trage cateva cadre. Cainele mai mare ne tot dadea tarcoale, si, desi parea prietenos, nu prea eram dispus sa il las sa vina sa ma miroasa peste tot :)) Eu ma invarteam in jurul unei mese, si cainele dupa mine. Tovarasul cu care eram privea amuzat toata scena asta, in care parca ne jucam leapsa.

Cabana mi s-a parut intr-o stare buna, atat incaperile comune cat si camerele de dormit fiind curate si destul de primitoare. Mi-a placut foarte mult privelistea din sala de mese, loc din care ai putea sa privesti cu orele, inspre caldarea superioara.

Vazusem noi ca era liniste totala, insa nu ne asteptam sa fim chiar singuri in cabana. Ar mai fi trebuit sa ajunga un grup dar se pare ca au anulat, asa ca am ramas doar noi si cabanierul pentru intreaga seara. Asta a insemnat ca am avut parte de o noapte foarte linistita, fara galagie, fara nici un fel de deranj, lucru ce se intampla destul de rar la cabanele unde exista flux mare de turisti.

Culorile de apus au inceput sa apara pe la 4 si jumatate, ziua fiind scurta. In cotrast, catre hornuri era mai multa lumina si mai putine culori de apus. 

Pe la ora 5 s-a lasat si frigul, termometrul indicand -3 grade. Statusem destul afara asa ca ne-am retras in cabana, la caldura.

Dupa o noapte linistita, in care ne-am mai trezit din cand in cand pentru a pune niste lemne pe foc, dimineata ne-a primit cu ceata. 

Dupa micul dejun si o sesiune de mangaiat pisica, am pornit la drum, spre Busteni, pe alt traseu, si anume pe traseul Take Ionescu. Evitasem acest traseu in prima zi, insa dupa ce am vazut ca nu e zapada aproape deloc, si am vorbit cu cabanierul, am decis ca putem aborda poteca asta fara probleme. 

Asa a si fost. Nu am intalnit portiuni care sa ne puna in pericol, gheta nu era, si oricum aveam coltarii la noi daca era cazul sa ii folosim. 

Poteca asta este putin periculoasa, mai ales pe vreme proasta, si asta pentru ca traverseaza mai multe valcele. Totusi, pe vreme buna si cu minimul de echipament, se poate parcurge fara griji, fiind si cateva portiuni cu lanturi sau trepte, pentru mai multa siguranta. Iarna nu se merge pe aici, fiind un traseu cu risc mare de avalansa, tocmai din cauza valcelelor pe care le traverseaza.

Am mers cam o ora si jumatate prin nori, pana cand vremea a inceput sa dea semne de imbunatatire. Pana am ajuns la intrarea pe Valea Buscoiului a iesit si soarele. Vedeam spre Magura Codlei si Postavaru, dar si spre Muntii Neamtului.

Am avut putina teama de o intalnire cu ursul, insa am ajuns cu bine la Gura Diham, fara sa intalnim ursul, doar mergand pe urmele lui. Nu mi-e frica de urs, de fel, insa, in aceasta drumetie am fost cam singuri prin partile astea de Bucegi, si asta ma nelinistea putin.

Inainte de a ajunge la Cabana Poiana Izvoarelor, am intalnit un grup de 4 persoane, si ma gandeam ca poate era grupul care trebuia sa ajunga la Malaiesti cu o seara inainte. 

Schimbam cateva vorbe, ne intrebam unii pe altii de sanatate si apoi ne vedem de drumurile noastre.

Inainte de a incheia povestioara asta, vreau sa va aduc la cunostinta ca o portiune din poteca Take Ionescu s-a surpat, undeva pe la banca lui Traian Murghilas, asa ca recomand prudenta in parcurgerea acestui traseu. Cand am fost noi (noiembrie 2020) poteca nu era surpata in zona respectiva.