Natura, şcoală holistică

Natura, şcoală holistică

Educaţie non-formală. Abordare holistică. Interdisciplinar.

Cuvinte „moderne”, „stufoase”? Posibil... dar se referă, totuşi, la realităţi destul de simple. Şi e minunat, cred eu, că începe să li se dea importanţă!

Conceptul de „holistic” se referă, aşa cum sugerează şi termenul de provenienţă (engl. whole=întreg) la abordarea omului ca întreg, pe toate planurile de dezvoltare. Abordarea holistică, în educaţie, presupune faptul că cel care învaţă (care poate fi copil sau adult) este văzut nu doar ca o „sumă” de planuri, ci şi ca totalitatea relaţiilor dinamice dintre acestea, „rezultatul finit” fiind persoana, unică şi irepetabilă. Dincolo de conotaţia „ezoterică” ce încarcă, uneori, acest termen, este vorba despre a recunoaşte pe cel care învaţă drept mai mult decât un roboţel ce memorează şi reproduce, precum şi situaţiile de învăţare drept mult mai diverse decât „cu nasul în carte”.

Bun, dar ce-are a face mersul în natură cu toată filosofia asta? Are. Natura este o şcoală. Dacă e să fim foarte exacţi, este prima şcoală din evoluţia umanităţii, fiind născută odată cu omul. Pe scara evoluţiei antropologice, momentul dezvoltării tehnologice este de dată foarte recentă; de aceea, în codul genetic al oricărui om, copil, bebeluş – fie el născut într-un sat din vârf de munte sau în mijlocul unei mari aglomeraţii urbane – sunt înscrise aceleaşi aşteptări ancestrale de la lume şi viaţă, precum şi acelaşi set de „instrumente” şi capacităţi pentru a le face faţă. Este vorba despre aşteptările legate de viaţa în mediul natural şi de instinctele de supravieţuire în acest mediu (de aceea orice copil mic abordează cu mare precauţie focul, în mod intuitiv – generaţiile de strămoşi din el îi „strigă” faptul că acesta este periculos. Tot de aceea, copiii trebuie învăţaţi activ şi cu efort conştient să se ferească de prize, de maşini etc – încă nu au trecut suficiente generaţii care să trăiască în mediu tehnologizat încât ADN-ul să se schimbe şi omul să vină pe lume gata „echipat” pentru viaţa în mediul artificial).

Un copil cu dezvoltare neuro-motorie tipică este pregătit, astfel, să înveţe din natură. Să absoarbă informaţie din mediul la care este expus şi să lege conexiuni proprii din informaţia la care are acces. Ce se întâmplă, însă, cu copiii „erei digitale”? Fără să fiu în măsură sau să am intenţia de a livra vreun „studiu” (cei interesaţi pot găsi suficientă bibliografie, oricum), o simplă observaţie la nivel social actual poate oferi o imagine... destul de îngrijorătoare, aş zice.  Mulţi copii şi adulţi tineri sunt nu doar „rupţi de natură”, în sensul ei propriu, ci par să fie deficitari în înseşi mecanismele  naturale ale învăţării.

poza_1.jpg

 (foto: Iulian Olaru)

Şi, iarăşi, care-i rolul pădurii şi-al munţilor în toată povestea?

Studiile făcute de specialişti în pedagogie outdoor şi în programe tip „Şcoala în Pădure” au descoperit o serie de beneficii ale activităţii regulate în mijlocul naturii pentru dezvoltatrea holistică a persoanei. Acestea vizează următoarele planuri:

1. Fizic. Mersul în natură, în mod evident, contribuie la dezvoltarea fizică a omului. Dincolo de „slăbesc” şi de „fac muşchi”, peroanele active în mediu outdoor au un nivel mai ridicat de inteligenţă kinestezică şi spaţială. Asta se traduce printr-un echilibru mai bun (mie, ca ghid, îmi place să privesc cum calcă pe teren mediu-accidentat diverse persoane. Îmi pot face instantaneu o idee despre experienţa lor sau... lipsa ei), un simţ mai bun al orientării, o mai bună conştientizare a propriului corp şi o relaţionare mai corectă cu acesta.

poza_2.jpg

(foto Ioan Stoenică)

1. Cognitiv. Viaţa în mijlocul naturii (chiar şi „de ocazie”, cum ar fi, de exemplu, o tură de mai multe zile cu dormit la cort sau în bivuac) te pune faţă-în-faţă cu multiple situaţii în care trebuie să rezolvi probleme. Capacitatea de a găsi soluţii, creativitatea, abilitatea de a improviza şi de a te descurca în necunoscut, spontaneitatea, concentrarea şi viteza de reacţie în luarea deciziilor înfloresc, astfel. De altfel, natura „predispune” la învăţare, în sensul ei firesc (şi non-formal, da), iar cei care ajung să meargă regulat devin mici enciclopedii despre lume, viaţă şi mecanismele acestora. Un copil care iese des (cu îndrumarea adecvată, mai ales) în natură nu va îngroşa rândurile celor care pot recunoaşte siglele unor mărci comerciale, dar nu pot diferenţia principalele specii  de arbori!

1. Emoţional. Un contact direct cu mediul natural are deosebitul dar de a ne pune faţă-în-faţă cu noi înşine, ceea ce se poate dovedi o experienţă profund transformatoare şi se poate concretiza în creştere din punct de vedere emoţional. O persoană sănătoasă emoţional este conştientă de propriile emoţii (le poate identifica, numi) şi este capabilă de auto-control. Ori, în mijlocul naturii, nu găseşti doar acea linişte care să-ţi facă „ordine în gânduri”, ci şi condiţii uneori dificile, care să-ţi împingă limitele, îmbunătăţindu-ţi o calitate despre care se spune că ar lipsi generaţiei tinere: toleranţa la frustrare.

poza_3.jpg

1. Social. Fie că un om participă la ture în grupuri mari sau mici (a căror componentă de socializare este evidentă), fie că ia o pauză de la viaţa socială alegând trasee parcurse solitar, mersul în natură nu are cum să nu se răsfrângă în relaţionarea individului cu ceilalţi. Fie că, în sfârşit, „scoţi nasul” din telefon şi vorbeşti cu oameni reali, fie că închizi acelaşi telefon şi vorbeşti cu gândurile tale. Spiritul de echipă se dezvoltă, şi el, în natură: nu degeaba se spune că prieteniile legate pe munte sunt mai profunde şi durează mai mult. Pe munte, oamenii descoperă mai adânc sensul comuniunii cu ceilalţii, al compasiunii, al empatiei sau generozităţii, al aparteneţei de grup (din acest ultim punct de vedere, „clasa socială” a munţomanilor diferenţiindu-se prin îmbrăcăminte specifică, limbaj sau accesorii, oriunde s-ar afla exponenţii ei).

poza_4.jpg

1. Spiritual. „Pădurea/muntele mă face să mă simt atât de mic”, spun, adesea, oamenii. Pornind de la această constatare şi în deplină corelaţie cu cele de mai sus, o experienţă în mijlocul naturii poate deveni un „loc de întâlnire” cu acel adânc al nostru aflat în căutare de spiritual. Cu siguranţă nu este o coincidenţă faptul că toate locurile sacre ale diferitelor culturi şi religii din lume (altare, temple, mânăstiri) se află mijlocul pădurilor sau pe vârfuri de munţi. O conectare profundă cu natura, în toate aspectele ei – mai ales cele mai aspre – poate deschide perspective dincolo de raţional, dincolo de obişnuitele „gânduri şi sentimente”. Dar asta e ceva ce trebuie să descoperiţi singuri, aşa că.... nu staţi în case!

Subiectul este departe de a fi epuizat. Se pot scrie pagini despre minunile pe care natura le realizează în corpul sau în mintea omului. Această scurtă listă este, mai degrabă, o invitaţie la dialog...

În tine ce a vindecat, crescut sau descoperit mersul în natură?

Ilinca Stoenică

August 2018